Rafinamentul culinar francez se originează într-o subtilă înţelegere a foamei. „Foamea şi amorul sunt cele două axe ale lumii!” – scria Anatole France. Însă, aşa cum cu amorul treaba nu e niciodată simplă, nici cu foamea nu este. Foamea de după o zi întreagă de muncă nu este deloc aceeaşi cu foamea de după cafeaua de la ora 5 şi nici foamea de dimineaţă nu este aceeaşi cu foamea de la prânz. Şi, aşa cum necesităţile amorului se cer rezolvate una după cealaltă, cu răbdare, necesităţile diferitelor feluri de foame se cer şi ele tratate în mod diferit. V-aţi întrebat de ce, de pildă, francezii nu prea sunt supraponderali şi americanii cam sunt? Nu, nu e vorba despre amor; e vorba despre înţelegerea diferenţelor dintre tipurile de foame.
Pentru ceea ce numesc „mica foame”, francezii au inventat quiche-ul. Pornit din Lorena, quiche-ul s-a dovedit a fi un concept atât de generos, încât a putut primi fel de fel umpluturi, după specificul regiunii care l-a adoptat. Astfel, „mica foame”, perfidă şi enervantă dacă nu i se dă atenţia necesară, poate fi astâmpărată cu quiche, din interiorul oricărei opţiuni.
Noi vă oferim trei tipuri de quiche:
