Când lămâia a căzut pe jos chiar în faţa lui, protagonistul nostru şi-a întrerupt plimbarea pe care o făcea pe străduţele lăturalnice din Amalfi. S-a aplecat şi a privit-o de-aproape. Era dolofană de un galben sănătos, strălucitor, mirosea cuceritor şi proaspăt, iar coaja ei era perfectă ca pielea unui manechin. Tocmai atunci s-a apropiat un bătrân care ţinea de mână un copil (bunic şi nepot, după toate probabilităţile). Văzându-l aplecat pentru a privi lămâia căzută s-au oprit şi ei. „Ce păcat că se pierde această lămâie!”, a spus personajul nostru. Bătrânul a zâmbit larg şi a spus: „Dar nu se pierde deloc. Dă-mi-o mie, o duc soţiei mele şi o să facă din ea un limoncello excelent.”
